Înainte de Crăciun cu vreo două săptămâni spunea că e mulţumită, că a avut o viaţă frumoasă, s-a plimbat în străinătate, s-a căsătorit şi are doi copii. Că Dumnezeu a fost bun cu ea. Când spunea lucrurile astea i se lumina şi sufletul odată cu faţa. Iar eu ştiam foarte bine că-n ultimii treizeci şi ceva de ani fusese internată în atâtea spitale că nici măcar numele lor nu mi le pot aduce aminte.
Acum avea cancer, iar ea ştia. N-o să pot afla vreodată dacă vroia să mă încurajeze pe mine sau chiar credea când îmi spunea că o să meargă mai mult cu mine la primăvară când îşi va mai reveni. Asta se întâmpla în timp ce eu o ajutam să se ridice din pat şi să facă o tură între dormitor şi sufragerie. Fiecare pas era o luptă, fiecare metru era o victorie.
Puterea ei de-a iubi viaţa mă făcuse şi pe mine să sper. Era o minune de la Dumnezeu că un om aşa de încercat, covârşitor de încercat, avea atâta forţă interioară şi credinţă.
Când am ajuns la computerul tomograf în spital era o căldură insuportabilă. Mama, care în tinereţe văzuse Europa cu un ansamblu studenţesc de dansuri populare, era acum în scaunul cu rotile. Nu vroia sub nicio formă să-şi scoată căciula, deşi curgeau apele pe ea. Ce o să spună oamenii când or să vadă că n-a apucat să se spele pe cap?
Doctorul, un bărbat blajin la vreo 60 de ani, mi-a spus zâmbind : “Doamna cred că a fost o femeie cochetă la viaţa ei.”
În timp ce-i răspundeam că fusese profesoară de latină o vedeam pe mama, anul trecut pe 25 martie de ziua ei. Ieşisem cu toata familia la restaurant iar ea era dichisită şi toată numai un zâmbet. Răspândea fericire. A fost o seară după sufletul ei şi aşa o voi ţine minte mereu.
„Cum e?”, l-am întrebat pe doctor ştiind că omul din faţa mea avea deja un verdict . Când a lăsat privirea în jos am înţeles. Mi-a spus încet : “Nu e bine. Este afectat şi creierul…” Afară era şi tata, iar eu trebuia să-i mint pe amândoi. Nu aveam voie şi nici timp să plâng, aşa că am ieşit.
Le-am spus că e bine, că urmează să discut şi cu medicul oncolog, dar că mă grăbesc să-i duc spre acasă pentru că trebuie să ajung la serviciu.
Aveam să aflu că, pe lângă coloana vertebrală de care ştiam, era afectat un plămân şi creierul. Câteva luni de viaţă.
Fără să ştie adevărul, mama a fost epuizată de drumul la spital. De atunci nu s-a mai ridicat singură din pat.
De fiecare dată când o întrebam dacă a mai făcut câţiva paşi îmi spunea că e puţin cam obosită, dar o să-şi revină şi va merge din nou.
Mi-a zis într-una din zile că dacă pot face ceva atunci ar fi momentul. Ştiam deja că singura soluţie de a amăgi sfârşitul era radioterapia.
Dar cum totul se întâmpla între Crăciun şi Revelion, nimeni n-avea timp, în România, pentru viaţa altcuiva.
Apoi aparatul de radioterapie a fost mai mult stricat. Am dus-o pe mama într-un spital unde urma să stea până se repara aparatul. Locul ăsta aflat la o margine de Bucureşti, după un cimitir şi alte două spitale ne-a marcat pentru totdeauna. Eu cu frate-miu Fane ne-am spus că n-o să mai călcăm în zona aia nici dacă ar rămâne singura ieşire din oraş.
După vreo săptămână de perfuzii începuse parcă să-şi revină. Îmi spunea că ar vrea să şi meargă, dar n-are cine s-o ajute, aşa că făcea nişte exerciţii în pat.
Vroia mereu să ştie ce-i face nepotul şi rădea mulţumită când îi povesteam.
I-ar fi plăcut să fie şi ea la serbare, dar e bine c-am filmat că o să-l vadă când vine acasă.
Când am dus-o acolo, o infirmieră mi-a recomandat să iau cu mine tot ce are de valoare, inclusiv bijuteriile. Mama avea doar verigheta şi, atunci când mi-a dat-o, am simţit că nu o s-o mai pună niciodată înapoi. E şi acum pe acelaşi raft pentru că n-am încă puterea s-o ating.
A sperat că-şi va reveni până în ultimele zile cănd nici nu cred ca ne mai vedea. Mai mult ne simţea.
Am fost la ea cu trei zile înainte să plece. I-am dat să mănânce şi mi-a spus să mai stau. Am ţinut-o de mână ca să simtă că sunt acolo şi-am ştiut cumva că e pentru ultima dată, dar încă mai speram la o minune.
Ultimul a văzut-o tata, aşa cum şi-ar fi dorit şi ea. El i-a cerut iertare pentru toate greşelile de-o viaţă şi ea l-a iertat chiar dacă nu mai putea să i-o spună.
În ultimele ei zile au trecut pe la ea toţi oamenii de la care ar fi vrut să-şi ia rămas bun: frate-miu, eu, soţia fratelui ei şi tata. Ne chemase pe toţi fără să ne spună o vorbă.
Apoi, pe 2 februarie a sunat mobilul pe la 6 dimineaţa. Până să ajung la telefon s-a oprit. Era un număr necunoscut şi mi-a fost frică să sun.
Abia mai târziu am înţeles că minunea pe care o aşteptam eu nu era aceeaşi cu cea pe care o aştepta ea: Dumnezeu a luat-o la El într-o zi de sărbătoare.
Singurul lucru pe care nu am apucat să-l fac a fost să-i mulţumesc, pentru că de iertat m-a iertat sigur, doar e mama.
Îţi mulţumesc mamă că mi-ai arătat cum să fiu om, că viaţa trebuie trăită mai întâi cu sufletul şi că oamenii puternici luptă până în ultima clipă ajutaţi de credinţă.
Îţi mulţumesc pentru tot şi ştiu că o să ai grijă de noi de-acolo de sus.
